Povestea celor doua pietre

povestea celor doua pietreOamneii nu isi aleg mereu drumul, dar e interesant sa afle de ce.

Asta e o poveste intre doua pietre. Nu stiu daca vorbesc, dar daca ar vorbi, poate s-ar gandi asa…

Ce suntem noi?

Cum adica ce suntem?

Adica… ce suntem?

Nu stiu…nu m-am gandit la asta. Cred ca suntem ceea ce suntem.

Dar ce suntem? De ce suntem asa?

Au auzit ca oamenii ne numesc pietre. Nu stiu ce inseamna asta.

Si asta inseamna ca toti suntem pietre? Dar suntem atat de multi si nu aratam nici unul la fel ca altul. Cum putem fi toti pietre?

Poate ca suntem fiecare pietre in felul nostru.

Da, dar tot pietre ne numim. Dar pentru ca asa ne numesc, asta trebuie sa si fim?

Putem si altceva? Daca am putea fi orice ne dorim? Asta ar insemna sa nu mai fim pietre?

Dar ce sa fim?  suntem pietre… sunt atat de putine lucruri pe care le putem face. Defapt nu prea putem face nimic, adevarul e ca asteptam ca lucrurile sa ni se intample. Depindem de ce se intampla in jurul nostru.

Nu putem alege sa facem nimic, totul ni se intampla… nici faptul ca parca traim de o vesnicie si viata e parca vesnica pentru noi, nu ne ajuta la nimic.

Oare tot ce exista este la fel ca noi?

Nu cred. Nu tot ce e in jurul nostru seamana cu noi.

Uita-te la pomul asta. El nu traieste atat de mult ca si noi, dar traieste parca pentru ceva. Defapt el chiar traieste. Traieste parca ca in fiecare an sa inverzeasca din nou, sa creasca mai mare se sa fie mai frumos. Sa faca flori si sa aiba fructe, sa se inmulteasca. Asta trebuie sa fie o viata mult mai frumoasa decat a noastra. Sa poti sa alegi sa nu te opresti din crescut, din ceea ce esti facut sa fi, sa faci ceea ce esti facut sa faci cat de bine poti. Sa te poti bucura de ce in jurul tau si sa faci parte din tot de langa tine. Parca niciodata nu isi face griji pentru nimic, asa e facut el, poate asa sunt facuti toti, sunt foarte siguri pe ei. Nu se opresc niciodata din crescut, ca si cand nu ar muri vreodata, se inalta mereu, si sunt atat de increzatori ca din samanta lor nu poate iesi decat un pom la fel ca ei, si asa se si intampla. Nu se gandesc ca lucrurile ar putea merge rau. Nu se indoiesc de nimic. Chiar si daca sunt rupti, tot continua sa traiasca ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Poate si din cauza asta sunt atat de frumosi. Si nu numai pomii, chiar si iarba e la fel, chiar daca stie ca o sa o taie coasa, tot nu se opreste din crescut, tot nu se opreste din a devenii tot ce poate ea devenii. Si din simplul fapt ca ea creste continuu, hraneste o lume intreaga. Fara sa stie asta. Fara sa isi doreasca asta. Face doar ce o trage inima ei de iarba sa faca. Si e doar iarba…

Da, pomul e mult mai norocos decat noi, dar pana la urma e doar un pom. Doar atat poate fi si trebuie sa ramana mereu in acelas loc. Nu alege unde sa creasca. Dar macar creste mereu.

Exista altii mai norocosi decat pomul. Uita-te la animalele astea. Ele sunt si mai fericite decat pomul. Pe langa ca traiesc si cresc la fel ca pomul, ele pot sa faca orice doresc. Merg unde vor. Pot sa aleaga ce vor sa faca. Nu sunt infipte in pamant. Si ele, ca si pomul, fac mereu lucrurile pentru care sunt facute sa le faca. Dar parca se pot bucura mai multe de toate. Ele cresc, se inmultesc, mananca, au instincte, dar totusi, parca au o limita in toate. Au un respect pentru lumea asta si pentru tot ce e in ea, fara sa isi dea seama. Nu isi iau mai mult decat le trebuie, decat atat sa supravietuiasca. Si atunci cand mananca, mananca cat le trebuie. Nu isi fac griji ca maine nu mai e.

Isi joaca rolul lor de animale si nu joaca alt rol. Sunt ceea ce sunt. Cam ca si noi. Nu pot fi altceva decat ceea ce sunt. Chiar si daca le e greu nu isi plang de mila. Chiar daca nu mai au un picior sau le merge rau, tot continua sa fie animalul care sunt cu ceea ce mai au, fara sa se vaite. Merg inainte si parca accepta situaita. Daca le-ar da cineva inapoi sanatatea, s-ar comporta ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Traiesc fiecare moment asa cum e si asa cum sunt la momentul respectiv.

Sunt mai norocoase decat pomul. Si pomii si animalele pot sa faca ce isi doresc, sunt mai libere decat noi, poate si mai frumoase, dar sunt oamenii astia care ne numesc pietre, uita-te la ei…nimic nu intrece ceea ce sunt ei. Ne uitam de mult timp la ei, ca altceva si asa nu avem ce face… Ei au totul… si daca nu au, il pot face.

Ei mai presus de toate, nu sunt pomi infipti in pamant si nici animale care au doar instincte, pot sa isi dea seama de ce fac lucrile pe care le fac. Ei au simtire si discernamant. Ei pot sa aleaga mereu. Ei au sentimente, ei pot trai totul si chiar traiesc totul.

Ei pot devenii orice isi doresc in viata… Dar sunt foarte ciudati. Cu toate cate le pot face, ei cred ca nu pot face nimic. Ei sunt oameni care in plus decat toate au gandire si simtire, au putere asupra vietii lor, pot sa isi aleaga singuri destinul. Si totusi nu o fac. Chiar daca au de toate si puterea asupra vietii lor e in mainile lor, nu sunt multumiti niciodata.

Traiesc toata viata lor in dogme si credinte care nu le apartin si cred lucruri pe care ei nu le-au trait. Merg dupa un ritm al lucrurilor pe care nu si-l doresc, se amagesc si incearca sa o ia de la capat mereu, dar nu-si dau seama ca defapt pleaca tot de unde au ramas.

Uita ca intr-o zi mor, ca intr-o zi totul se termina si tot ce au pe lumea asta, intr-o zi, va fi imparti altor oamnei, dar nu se intreaba cu ce raman cu adevarat cand nu mai au pe ce pune mana.

Mereu cauta ceva ce nu gasesc, mereu sunt ingrijorati de lucruri care s-ar putea intampla si mereu isi complica viata. Daca ar sta putin si ar vedea cat au si ce sunt defapt deja, poate ca nu le-ar mai trebui nimic.

Au o gramada de probleme, dar in loc sa le rezolve cauta mereu medicamente. Au ajuns sa creada ca pot face medicamente pentru orice, dar de cele mai multe ori doar isi amana agonia.

Cauta mereu sa inteleaga totul si in mare masura au si reusit, dar cele mai importante lucruri pentru ei nu le pot intelege, cel putin nu cu mintea. Au uitat ca totul trebuie trait. Cele mai importante lucruri pentru ei nu sunt materiale si ca sa le inteleaga trebuie sa le simta, sa le traiasca. Numai traind poti sa inveti, poti sa intelegi. Cauta iubirea, incearca sa ofere iertare, dar nu le simt si de multe ori le incurca cu altceva. Mare parte din tot ce fac au transformat intr-un proces in care urmeaza niste pasi inventati de cineva de care sunt siguri ca ii duc spre ce isi doresc. Dar totul nu e un proces, e traire. Sigur, viata lor in sine e un proces, e un proces de devenire, e devenire in sine, pleci de undeva si ajungi altcineva. Dar e o devenire prin traire. Orice ar incerca sa inteleaga cu ratiunea, daca nu traiesc cu inima, ramane neinteles.

Nu stiu cine sunt cu adevarat fiecare dintre ei si pentru ce traiesc. Ma gandesc ca fiecare are un scop, oricat de mic ar fi el, pentru ca viata ar fi un joc necinstit sa te fi nascut pntru scopul altcuiva. Din frica necunoscutului din ei sunt mereu ocupati, cauta mereu recunoastere, cauta mereu functii si aplauze, au mereu treaba. Au ajuns sa fac ceea ce fac numai daca sunt recompensati. Merg mereu acolo unde recompensa e mai mare. Asa se dreseaza si animalele. Dar ei sunt oameni… Sunt atat de multi care nu fac ce isi doresc cu adevarat, nici macar nu stiu ce isi doresc cu adevarat si se intreaba de ce sunt nefericiti. Aleg sa faca lucruri doar pentru ceea ce ii fac sa para lucrurile respective si  pentru importanta pe care le-o dau. Cand raman fara ele se sperie. Fac totul dupa reguli si uita sa faca macar cate ceva in felul lor; daca ar face-o poate nu ar fi aplauze, dar poate ar fi mai multa implinire. Daca ne-ar auzi vorbind s-ar gandi la lucrurile astea?

Suferinta lor cateodata e aparenta si e mai mult nefericire. Nefericirea ca nu au ce isi doresc. Stau mereu si se gandesc la ce nu au si ceea ce au deja rugineste sub niste lacrimi varsate pe ce nu trebuie. Poate, suferinta vine sa ii faca sa isi aduca aminte. Sa se opreasca din ce fac si sa isi aduca aminte. De toate cate le au si au uitat de ele, de toti pe care ii cunosc si nu-i mai cauta, de divinitate careia ii intelegi usor voia cand ti-e bine, dar cand suferi nu o mai intelegi; de toate lucrurile de care zic ca le pasa, dar cu adevarat mint ca le pasa; de viata lor, ca e a lor, de care aparent le pasa, dar vad mereu ca nu gasesc medicamente pentru viata; de toate lucrurile care “merg si asa”. E foarte usor sa devi ignorant cand ti-e bine, e o linie asa subtire ca nici nu iti dai seama cand o treci. Poate de asta sufera din cand in cand, chiar si unii pentru altii, sa isi dea seama ca au trecut linia. Sa isi aduca aminte.

Au uitat sa multumeasca. Li se intampla o gramada de lucruri care nu depind de ei si asupra carora nu au nici o putere. Le sunt date niste lucruri cu care pleaca la drumul vietii lor pe care nu le pot schimba. Se nasc intr-un fel, arata intr-un fel, sunt conditionati intr-un fel sau altul de unele lucruri si nu sunt toti la fel, nu sunt egali. Daca nu depind de ei inseamna ca lucrurile astea vin de undeva. Le sunt date, sau nu, de undeva, poate de cineva. Si vad asta cel mai bine cand nu au ce isi doresc. Atunci incep sa vada defapt si sa ceara ceea ce nu au, ceea ce isi doresc. Poate ca asta inseamna rugaciune. Dar cand au de toate, si cei mai multi au, uita ca poate chiar lucrurile astea obisnuite pentru ei sunt un dar. Ca toate vin de undeva si pentru toate ar trebui sa fie recunoscatori. Nu neaparat ca nu le au altii, ci pentru simplul fapt sa ei le au. Faptul ca nu le au altii, e un motiv in plus sa isi dea seama cat de multe au ei. Si sa multumeasca pentru asta. Cui vor ei. Din moment ce unii au si altii n-au inseamna ca e cineva care le imparte pe toate. E cineva mai presus de ei si de noi care stie mai multe. Poate pentru orice lucru care il ai trebuie sa faci ceva, sa dai in schimb ceva si poate de multe ori e de ajuns un multumesc si recunostinta din suflet. Pentru asta ar trebui sa multumeasca mereu, nu neaparat de frica sa nu le aduca cineva aminte. Multumind primesc mai mult, dar nu pentru asta multumire, ci pentru cat au deja. Oare nu oamenii multumiti sunt oameni fericiti?

Au uitat ca era o vreme cand ei puteau vorbii cu noi si cu tot din jurul lor, poate ca nu au uitat sa vorbeasca, poate ca au uitat sa mai asculte. Se simt atat de separati de tot ce este in jurul lor, chiar si de alti oameni, incat au uitat ca fac parte din ceva si nu ca acel ceva le-ar apatine.

Traiesc mereu in alta parte decat unde sunt in prezent. Se vad mereu in viitor si isi aduc aminte mereu de trecut. Isi umplu prezentul cu cate ceva in loc sa il traiasca. Isi planifica lucrurile marunte, zilele, vacantele, concediile in detaliu, dar pe cele mari si mai importante, cum ar fi viata le ignora si se intreaba de ce nu ajung unde isi doresc.

Vor tot ce e mult. Iubesc tot ce e mult. Vor sa aiba mult si sa faca mult. Dar uita ca de multe ori, ce conteaza e putinul. Si ei luati fiecare in parte sunt cate putin din lumea asta. Sunt foarte putin pe langa lumea intreaga si totusi pentru ei insisi sunt cei mai importanti. Putin cate putin, unul cate unul, ei fac luma intreaga, dar important e putinul, e fiecare dintre ei. Asa e si cu viata lor, poate de multe ori cele mai importante sunt lucrurile mici care devin lucruri mari si pe care de multe ori nu le construiesc si nu le obtin, dar se bucura de ele.

Nu mai au nevoie de altii. Acum tot ce isi doresc pot cumpara. Si asta ii izoleaza. Pentru ei, ceilalti inseamna din ce in ce mai putin, socializeaza din ce in ce mai putin , asculta tot mai putin si se implica tot mai putin. Asta le taie tot mai mult sansele. Cele mai mari sanse le au atunci cand sunt impreuna. Atunci pot schimba lucruri, se pot schimba si pe ei ca se vad in mai multe oglinzi. Inainte pentru orice isi doreau sa faca aveau nevoie de ajutor, aveau nevoie unii de alti, nu putea un singur om sa faca totul singur. Cand munceau, munceau impreuna, era prea greu de unul singur, acum nu mai au nevoie de nimeni, merg si cumpara totul. Au uitat ce inseamna legatura dintre ei, poate nu sa se ajute, dar macar sa se caute. Acum cred ca au totul, dar nu mai au nimic. Acum viata le e mai usoara; poate le este, dar le mai goala.

Chiar daca pot face tot ce isi doresc, sunt prinsi in lucruri care ii tin mereu ocupati. Totul e cu masura in viata lor. Totul se masoara si se cantareste si cauta mereu o valoare pentru tot ca sa poata compara totul sa vada care e mai bun. Mai bun pentru cine? pentru ce? Chiar si valoarea lor, a fiecaruia in parte si-o dau comparandu-se cu ceilalti si isi transforma viata intr-o competitie pe care nu o termina niciodata, care ii oboseste si care le devine scop in viata. Asta ii invata de mici. Totul este predefinit pentru ei de cand se nasc de catre altcineva. Totul e masurat in minute, ore, zile, saptamani, luni, ani, vieti… si mereu cu gandul la asta totul trece mai repede, ii tine cu gandul la viitor si uita de prezent. Isi aduc aminte, regreta si se amagesc numai sa o ia de la capat. Isi masoara timpul in saptamani, lucreaza cinci zile si doua stau, pe urma o iau de la capat; au zile in calendar care sa le aduca aminte ce si cand sa sarbatoreasca, cand sa fie fericiti si cand sa fie reconoscatori, pentru ca in restul timpului sa fie cum? tot ce fac, fac dupa un program si respecta toti o ordine care nici nu stiu daca ii avantajaza.

S-au obisnuit sa vada mereu ceea ce nu au si ceea ce le-ar mai trebui, in loc sa vada ceea ce au deja. Nu numai ce au ci si ceea ce sunt si mai important ceea ce pot deveni.

Oamenii au totul si nu isi dau seama de asta, noi, pietrele, nu avem aproape nimic si detasati lumea lor putem vedea cat e de plina. Poate asta ar trebui sa faca oamenii din cand in cand, sa faca schimb cu noi, sau sa vada lucrurile ca si pietrele, din alta perspectiva.

 

 

restul pentru postari viitoare…

 

Share This:

elefant.ro%20

Only 1 comment left Go To Comment

  1. Service GSM /

    merita citit

Leave a Reply